Din cand in cand, nu la intervale regulate, ne rugam din toate incheieturile sa ni se intample ceva.
Altceva decat stim ca se intampla de obicei.
Mergem pe acelasi drum de atatea mii de zile in continuu, stim gropile, crapaturile din asfalt, stim scarile de la metrou, taxatoarele, usile de la bloc, pragul de la apartament, liftul din cladirea unde se afla biroul, mocheta de la serviciu, trecerile de pietoni, bordurile, acelasi, mereu aceleasi. Exista dimineti in care nici nu trebuie sa ne trezim si tot ajungem la timp acolo, temeinic, constant, la fel. Din cand in cand, parca incercam sa ne trezim dintr-un vis pe care in loc sa-l visam, il traim. Credem cu tarie si vrem sa subliniem asta, credem cu toata puterea cu care am fost inzestrate (si e ditamai puterea, ca ducem in spate o viata de om) ca meritam altceva. Meritam sa se gandeasca cineva si la noi si sa ne ajute sa traim altfel, sa vedem alte borduri, alte treceri de pietoni, alte picioare. Meritam sa nu fim amortite de traseul asta vesnic in care nu mai exista altceva. Meritam alt drum, meritam sa simtim pietricelele, ne-am dori daca se poate sa fim calcate in picioare, chiar sa ne doara un pic, dar sa nu fim in stare de latenta, sa nu simtim ca suntem inutile, supuse si fara directie.