Este foarte cald, ingrozitor de cald, cel mai cald.
Respiratia arde, cuvintele sunt topite, suntem ascunse si salvate de crocsii care musca din asfalt, cerul si-a pierdut culoarea si verdele parca s-a imputinat. Corpurile se scurg, totul capata o lentoare, timpul se dilata si nici nu mai vrem sa ne apropiem unii de altii ca sa nu ne sufocam. Parca ne chinuim sa supravietuim, ne taram pana la destinatii si ne pitim la umbra aerului conditionat visand o ploaie salvatoare, cu bulbuci, ca sa ne creasca din nou radacinile.
Intr-o astfel de zi, torida pana la refuz, fara pic de putere, ne-am ascuns si noi, picioarele, de toate aventurile care pareau sa ne astepte. Ne-am ghemuit degetelele pe dupa incaltari si am cautat sa respiram amortite putinul aer care ne-a mai ramas. Ne rugam sa ne inunde o minune racoroasa, adulmecam pierdute un pic de amintire de vant si ne chinuim in tacere sa nu se stie cat de greu ne este.
Suntem cuminti, rabdatoare si avem inca senzatia vulcanica de contopire absoluta cu pamantul pe care il calcam in picioare. Ori suntem atat de puternice incat am cucerit asfaltul, ori suntem atat de nesemnificative incat ne pierdem in el. Si arde.
Azi am facut dus incaltate, de ametite ce suntem. Azi, marti, 13 iulie 2010, am uitat sa ne descaltam pentru ca suntem tot una. Azi, marti, 13 iulie 2010, cel mai cald din lume, ne-am pierdut definitiv intr-o imbratisare fierbinte din care am uitat sa mai iesim.