Se facea ca era o zi calduroasa de vara, culorile, desi vii, miroseau a asfalt topit si avem cumva senzatia aceea de fondue: incins si fierbinte. Stateam totusi confortabil si cat de aerisit se poate, sub o masa, la o terasa din centrul Bucurestiului si pentru ca venise seara, tantarii, de fapt tantarele, incepusera sa manance din noi.

Nu puteam sa gandim aproape deloc, nu dormiseram cu o seara inainte din cauza unei petreceri date la noi acasa cu ocazia finalului unui mod de viata. Pentru ca finalul merita sarbatorit ca orice inceput.Ne era greu sa articulam cuvinte si ne plimbam usor ametite directia de la un interlocutor la celalalt. Eram intr-un documentar observational si n-aveam nicio sansa sa avem vreo opinie despre oricare dintre subiecte. Simteam ca ni se urca sangele la cap si nu intelegeam ce li se intampla celorlalte picioare si celorlate talpi care, in opinia noastra, semanau destul de mult cu noi. Unele urlau incinse de ciorapi, prin materiale care le strangeau si le ingradeau personalitatea. Altele scapasera de incomoditatea unor sandale cu un toc prea inalt si se uitau invidioase la noi in timp ce se fereau sa nu se murdareasca totusi de mizeria de pe jos. Ultimele, cele din dreapta, stateau tacute si nevazute, complet absente, intr-o pereche de balerini gri si se bataiau obsesiv intr-un leganat absurd.

In afara de faptul ca era cald afara si ca ne era o lene complexa, nu simteam nimic incomod. Ba dimpotriva. Ne era bine, asa, in lene, relaxandu-ne doar si picotind batraneste. Si parca incepuse si un vanticel sters sa ne mature calcaiele. Am realizat atunci ca noi nu trebuia sa incercam sa fugim din incaltari sa fim libere, nu eram dominate de ele si nici nu ne ingradeau. Era bine, era o intelegere perfecta si am fost multumite. La urma urmei nu poti sa ai totul. Poti insa avea foarte mult.