Da, pana si noi obosim uneori.

Obosim mai ales atunci cand vedem ca tot ce facem se duce de rapa si toate visele, planurile, eforturile noastre, noptile nedormite, discutiile interminabile nu duc de fapt nicaieri. Obosim atunci cand nu mai stim in ce directie ar trebui s-o apucam si ne dor talpile rau de tot, ni se face un somn infinit, cat pentru toate momentele astea risipite. Oboseala asta dureaza de regula cam cat un weekend, pentru ca noi lucram in timpul saptamanii si nu ne permitem sa fim obosite la serviciu si sa pierdem vremea. Avem niste responsabilitati, cel putin cei de deasupra au. Oboseala e facuta sa spulbere momentele cand ajungem in sfarsit acasa, momentele cand ar trebui sa ne relaxam sau sa fim insfarsit noi cu noi. Constientizand-o , timpul pare mai apasator si nu putem decat sa dam din picioare si sa astept am sa ne treaca.

De data asta obosela noastra a imbatranit, pentru ca se misca mai greu, simtim ca tremura din incheieturi si un weekend nu i-a fost destul. Degeaba am incercat sa ne motivam cu vise marete si reinventari, n-a vrut sa asculte. Degeaba am amenintat-o ca ne sunam prietenii si ca mai bine se retrage ca de obicei, la timp, inainte sa o facem de ras. Am realizat ca se instalase cuminte exact in lucrurile care ne faceau sa pasim iar si iar si iar. Poate ca s-a obisnuit cu ele si ca i-ar trebui altele.
Da, pana si noi obosim uneori si ce am invatat in ultima vreme e ca trebuie sa acceptam asta. Trebuie sa stam linistite si sa ne uitam la noi fara sa fim coplesite. Sa ne aruncam o privire si sa ne intelegem. Sa vedem ca nu suntem facute doar sa mergem, sa inaintam, ci statul in sine e o activitate foarte placuta. Impreuna, putem face activitatea de a sta obosite sa devina chiar interesanta.
Am mai spus si o repet, nu suntem singuri.